Ca fait deux nuits que je fais des rêves très tordus et épuisants. Je me réveille la tête dans le sac. Des rêves qui n’ont rien à voir avec ma vie, les personnes que je connais, des endroits connus, rien de familier… J’ai l’impression de prêter, lorsque je dors, mon corps à quelqu’un d’autre, quelqu’un qui mène des exploits très difficiles, met des bombes, court, se cache…C’est abusé et je veux que ça s’arrête! Je (mon corps inclus) veux me reposer!
location de corps interdite
avril 29, 2009 · Laisser un commentaire
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized
les japonais
avril 14, 2009 · Laisser un commentaire
sont, de loin, les touristes les mieux habillés, les plus chic, les plus originaux aussi.
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized
l’anodin caché – l’occulte dévoilé
avril 14, 2009 · Laisser un commentaire
judith, mon amie américaine, me dit que, dans son pays, c’est le nom de famille qui reste confidentiel, intime, caché. je l’ignorais totalement. mais je me dis maintenant que leur vaporeuse aisance à s’appeler tout de suite par le prénom n’est que dissuasion. et je dois avouer que les raisons profondes de ce phénomène m’échappent, je n’ai pas osé entrer plus dans le sujet…ce qui m’amuse surtout (et ce que j’adore découvrir, par ailleurs) ce sont ces differences entre les cultures, si revigorantes.
j’apprends, récemment aussi, que dans les films erotiques / pornographiques japonais les sexes sont les parties du corps qui présentent le moins d’ intérêt, ce sont les visages qui comptent, qui “s’exposent”, qui excitent! je dois dire que j’ai trouvé cela assez poétique.
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized
(m)ordre naturel
avril 10, 2009 · Laisser un commentaire
hier, en mangeant ma salade verte avec la main, j’ai mordu par erreur mon index. avec une force que je ne soupçonnait point! en une fraction de seconde j’ai realisé que mes mâchoires auraient pu facilement casser les os. quelles bêtes nous sommes, au plus profond de nous mêmes! on l’a un peu oublié..
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized
déjeuner
avril 10, 2009 · Laisser un commentaire
Ce qui est évident pour d’autres n’est pas forcément du bien entendu pour moi. Bien que j’aie prononcé le mot déjeuner douze mille fois, c’est aujourd’hui seulement que je l’ai vraiment vu: déjeuner signifie/(ait?) arrêter le jeûne! En me réveillant je pensais qu’aujourd’hui c’était le Vendredi saint (ce que l’on appelle en Roumanie le Vendredi Noir, à cause de l’affreux supplice de Jésus) et qu’il y a des gens qui pratiquent le jeûne noir (pas de nourriture, juste de l’eau).
Manger, en français, serait donc juste une déviation du jeûne. En faisant bien attention au mot on dirait même que déjeuner a un air de temporaire, comme si c’était l’exception, alors que c’est jeûner qui serait la norme. Et c’est ironique parce, dans ce pays, il y a un vrai culte de la cuisine
( C’est vrai que breakfast, en anglais, ou desayuno, en espagnol, font, eux aussi, référence à cette idée de “rompre” le jeûne et “reprendre” la nourriture…)
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized
ecobio versus jésus
avril 3, 2009 · 8 commentaires
Ok, c’est juste une spéculation: les adeptes des sacs de tri, des ampoules à basse consommation, de l’alimentation sans OGM, contre les sacs plastique…sont, la plupart du temps, des athées.
Quelle voie de conséquence pourrait-y avoir? Une attention extrême pour CE monde, pour le “ici et maintenant” serait-elle un signe de “l’oubli” d’un autre, métaphysique ?
Je ne soutiens pas l’attitude “je m’en fiche de la vie des générations suivantes”, ce n’est pas cela. Je pense faire, grâce à des gens attentionnés qui m’entourent, de plus en plus attention à ce sujet, sans toutefois m’en faire une philosophie de vie. Et, malheureusement, je ne suis pas vraiment croyante. Je pensais juste que les croyants ne rentreraient pas si facilement dans la psychose “un jour il n’y aura plus d’eau sur la planète, un jour nous allons tous cramer à cause du réchauffement global, un jour il n’y aura plus de pétrole…”. Parce qu’un jour, il y a longtemps, il y avait une foule affamée, qui n’avait plus mangé depuis trois jours, et Il l’a nourri avec cinq poissons et un bout de pain, et, un autre jour, Il a ouvert la mer en deux, comme s’Il coupait un noyau d’amande…
→ 8 Commentaires Catégories : Uncategorized
Spania, o noua reasezare: acum, Madridul
avril 1, 2009 · 5 commentaires

la gran pareja, Plaza de España
De fiecare data cand ma intorc din Spania, nu ma intorc.
N-am cum. Pendulez, cel mult, intre trecut (Romania asta de azi) si viitor (Spania asta de azi, Romania de poimaine).
De fiecare data cand ajung in Spania, pun piciorul jos din avion, o iau la pas si ajung exact unde am de ajuns, fara rataciri sau intarzieri. Mers in ritm cardiac. Ganduri – n-am de ce.
Trasee “tehnice” – de la Barajas, cu linia 8 de metrou pana la Nuevos Ministerios, schimb, linia 10 trei statii, schimb, linia 5 doua statii, ies, traversez, drept inainte, a doua la dreapta pe Calle de las Infantas, intru, dau buna ziua, platesc, primesc cheia de la camera mea, confortabil din prima, sunt acasa, in Chueca – imi rezoneaza intim, odata reintoarsa aici-acasa. Si mi-am lasat jumatate din sucul Don Simón si apa minerala pe masa, acolo-acasa.
Desfac bagajul, bag hainele-n dulap, ies. Nebunul de la stop, cat urla de razboinic. Sa-si fi cunoscut fratii vagabonzi de-aici de la Universitate. In jos, pe Montera, sex shop, “ya no es pecado,” zice firma, magazinele de suveniruri, catalogul mental al celor dragi de-a-cealalta-casa, intru in doua magazine, “rezolv,” pentru fiecare cate-un flecustet, violetele de Madrid, bomboana tipic madrilena (??), cobor pana La Puerta del Sol, cica ritmul ei, cica o zi intreaga, sa-l simti, lumea iese buluc de la serviciu, continui pe Calle Mayor, stiu eu incotro, cersetorul fara picioare zangane monezi in tinichea, mai vrea, mai vrea, stanga, flash de la Salamanca, Plaza Mayor.
Stop. Aici au fost executati oameni. Inchizita. Auto de fé. Rugul, garota, spanzuratoarea. Fiecare latura cu tipicul ei. Spanzuratoarea, de pilda, pe latura sudica. Aici s-au batut cu francezii lui Napoleon. Aici s-au batut intre ei, in Razboiul Civil. Metru cu metru. Sange. Multimi. Sange si multimi. Meniul Istoriei, invitata casei.
Acum imi face “psst!” o sudamericana deghizata in indianca, artista ambulanta, in lipsa de altceva, “¡hola, guapona! ¿Cómo estás?” ” imi zice-un Winnie the Pooh in marime naturala, “Muy bien, ¿y tu?” indraznesc, “Un besito,” indrazneste, eu nu pup plusul ala galben!, ma intorc, intru la El Corte Inglés, dupa tipic, urc iar pe Hortaleza, ma opresc la taraba negrului, mananc cu Lonely Planet, “oye, ¿me das un cigarillo?” apare acelasi nebun, desigur, ii dau doua, desigur, dupa tipic, inapoi acasa, fumez, ma uit la TV, val de frig hibernal in nord si vest, ma culc.
Ma scol, mananc painicile austere, chapliniene, cu sunca si cu branza, doi biscuiti cu cioco, cacao cu lapte (si E-uri) la cutie, ma spal, ma-mbrac, o iau din loc, linia 1 pana la Atocha, ies, flash de Barceloneta, gara, acea gara, 11 martie 2004, inainte, prima la dreapta, Centro de Arte Reina Sofía, camp delicios de copii (copiii spanioli=zarva teribila) la intrare, sus in liftul de sticla direct la 4, uuuuuuuui panorama orasului, etajul de arta spaniola contemporana, colile suspendate pe fir de pescuit, “Gravitación I-IV” ale lui Eduardo Chillida, si “Yunque de sueños,” ca un topor infipt intr-o buturuga, sueños, delicat subiect, uite, naste si Tara Bascilor ironici, “Libros,” o biblioteca cu rafturi intesate de lemne de foc, a lui Manuel Valdés, “Las Tumbas,” cosciuge suspendate si oglinzi pe pereti, in chiaroscuro, in sala de dincolo de perdelutele negre, doar eu si alti 3 venetici, sa ma uit bine la ei, poate chiar ne vom reintalni in Moarte, noi, tot astia de printre mormintele artistice ale lui Boltanski, ei ies repejor, eu mai stau mioritic un pic, singura cu ‘ceasta arta, apoi “Desocupación del cilindro” a lui Jorge Oteiza, eliberarea-de-sine a materiei, cel mai nobil motiv de-a face sculptura!, o camera intunecata in care, pe-un ecran, se dizolva in tacere un cub de gheata dintr-o farfurioara, e “The Long Dissolve” a lui Burt Barr, buna asta, bravo, bodaproste, eu totusi ma voi reincarna in condens, in ploaie, vad eu, muzeele, ca si Cioran, m-amuza metafizic, cobor, intru, caut, ma apropii, macheta, steguletul tricolor, rosu, galben si albastru pe orizontala, “¿Pero esta es la bandera de España republicana?” intrigata catre supraveghetoarea de sala, “De España republicana,” confirma, zambet complice prin ochelarii grosi, intru, multime, “Guernica.”
Stop. Acolo au murit oameni. Gatlejurile-ntinse, gurile cascate, ochii holbati, picioarele-labe apucand o realitate care se face tandari sub bombardiere, prietenele lui Franco, gimnastica de dimineata a aviatiei lui Hitler, asa, ca inainte de razboi, ca gustarica, ochii holbati, frica, frica, frica. Picasso emana furie. Si dupa 72 de ani.
Ma doare spatele. Plec, intru la metrou, ies, inainte, nebunul nu-i azi, a doua la dreapta, acasa, fumez, anticipez intrebarile, repet raspunsurile, ma imbrac (office), plec, la metrou, schimb, ies, palmieri, office buildings, intreb unde e edificiul cu pricina, doamna se scuza, intr-o limba pe care o-nteleg fara s-o stiu, ca nu vorbeste spaniola, intreb iar, mi se spune, nimeresc, fumez o tigara cu cuisoare, trag aer in piept, intru, comut pe engleza, o-ntreb pe “gardianca” daca vorbeste engleza, cica un pic, comut pe spaniola, ii zic pentru ce-am venit, ea – bruneta si la o adica sexy – face catre colegul “ha! Ma-ntreaba daca vorbesc engleza, cand ea vorbeste spaniola!” ii dau pasaportul, la cerere, “Ay, sa vorbesti spaniola asa bine si sa fii din Romania. Pacat!…” as protesta, aveam replica pregatita pe undeva, “no todos somos ladrones,” dar nu-mi vine, oricum imi da cartela intre timp, sunet electronic la aparat, liftul inoxat, urc, ies, receptia, comut pe engleza, “Do you speak English? You do!…” ca doar e companie de predat engleza, cica un pic, nu mai comut pe spaniola, poarta aparat dentar, sa iau loc, vine imediat, rasfoiesc trei brosuri, vine, repede printr-un open space office, flash de Bucuresti, dar unde?, interviul direct, bombardament de intrebari, “so how do you feel about this?” honey this is about anything but feeling, la revedere, sa imi raspunzi pana joi, imi place sa dau mana si la sfarsit, ies, metrou, schimb, ies cu multimea, de la serviciu, inainte, nebunul tot nu-i, a doua la dreapta, acasa, imi schimb hainele, fumez, plec.
Montera, Puerta del Sol, Calle Mayor, Plaza Mayor, Calle Toledo, pe-aici e, uite-o, intru. Basílica de Nuestra Señora del Buen Consejo. Nu e apa, si-mi place totdeauna senzatia, cand imi ramane pe frunte. Liniste. Un grup de liceeni, in spate. Lumanari electrice, 10 centi, se-aprinde beculetul. Pentru ceva vreme. 20 de centi, pentru mai multa vreme. In fata, senioarele. Nu-mi plac: babe franquiste. Ma duc in spate. Intra sacerdotul. Pilda cu scrisul in nisip si femeia adultera. “Unde-ti sunt acuzatorii, femeie?” Christos era destept. De ce uitam? Sacerdotul explica pilda. “Palabras de Dios.” “Amen.” Ies.
Calle de la Colegiada, surpriza, din prima mi-e simpatica Plaza de Tirso de Molina, flash de Sevilla, cobor spre Lavapiés, odionioara evrei, azi emigranti, merg, merg, dispar tot mai mult albii, apar tot mai mult negrii si asiaticii, imi devine evident ca devin tot mai pronuntat minoritara epidermic, mi-e teama, de ce sa nu recunosc?, nu mai inteleg niciuna din limbile vorbite-aici, iar pensionarii albi care-si tarsaie-n tacere carucioarele pe langa ziduri nu-mi sunt de niciun ajutor, pe-aici sta Silvia Cuevas, stiu, uneori zarurile sunt norocoase, totusi cat sa mai inaintez asa, aiurea, daca hazardul se-ntampla sa fie ocupat cu altceva, cu-altcineva, gata, nu mai pot, ma-ntorc in pas grabit, se-ntuneca si negrii vorbesc tot mai tare in limbile lor, Calle de Toledo, la supermarket de cartier m-amestec cu oamenii iesiti de la serviciu, cumparaturile noastre de rutina, cum ar veni, coada la casa, normal, batranica dezorientata la preturi, cantitati, monezi si pungi, razant prin Plaza Mayor, in sus pe Montera, inainte, a doua la dreapta, acasa, fumez, ma uit la TV, Rajoy pare credibil, sa vezi de nu se revigoreaza PP-ul, mentioneaza alegeri anticipate, da-l naibii, il sting, ma culc.
Suna ceasul: Prado. Azi merg la Prado. Mananc doua painici, cacao cu lapte si E-uri, tigari, dus, tigari, plec. Pe jos. Azi merg numai pe jos. Calle de Alcalá, Plaza de Cibeles, turistele frantuzoaice senioare ma incomodeaza la traversare, ele nu stiu ce-i aia ritm de Bucuresti/Madrid?!, cu aparatul foto-n mana, cumsecade, Palacio de Comunicaciones, un sudamerican sfrijit ma solicita, ca “fotito” (“fotito”?? doar e feminin!) cu Palatul pe fundal, ba ca capul, ba ca si bustul, ba ca talie intreaga, dar si cu Palatul, nici la a treia nu e multumit, dar se resemneaza ca-s toanta, sanatate!, traversez, teava sparta de-o imensa poezie, clic, steagul Spaniei, cu larghete in vantul taios, clic, Paseo del Prado, Plaza de la Lealtad, dos de mayo, focul aprins, pe 2 mai au murit oameni, clic, la 2 Mai e cald, bine si bland, mi-e dor de mare, vant taios, mai strang jachetica pe mine, merg, merg, Prado!! Coada de zeci de metri. M-asez. Vant taios. Grupuri de liceeni. Liceeni italieni, liceeni francezi. Si pensionari portughezi si bulgari. Gardianca vajnica: “Individual? Individual general? Pase por aquí!” Sa-ti dea Dumnezeu sanatate! Langa mine rasare un francez. Zambeste a scuza ca nu stie spaniola. De unde sunt? Ii zic; de natie francofona, ma scuz ca nu stiu franceza. Imi face insa conversatie in engleza, e de-o timiditate teribila, imi tine usa, sa-mi vina caldura dinauntru. Cercel in urechea stanga. Yo, bro! Intram. Control ca la aeroport: ca sa-mi las geanta la garderoba. “Pero está seguro?” ma mir catre doamna. Figura aproape jignita: “Pero cómo que no está seguro…” Ete-asa. Am glumit.
Cativa pasi. Stop. Capatul culoarului celebru. Pe-aici s-au plimbat regi. Pas, pas. Impresionabilitate perdanta. Caci hoarde de turisti tot vin. Lonely Planet zice: camerele XII, XXII si XXIV. Bosch, Goya, El Greco. Go! Se-ntampla insa sa ma ratacesc. Ajung la o alta intrare. Ma-ntorc pe calcaie. Dau de expozitia temporara de sculptura: “Entre Dioses y Hombres.” Astazi hazardul se ocupa si de mine. In sala de-nceput, festin de un anume fel: cele 8 muze ale Reginei (autoexilate) Cristina de Suedia. Ma mira un profil non-elen, peste doi pasi panoul explicativ il confirma: e Melpomene, sculptata dupa chipul Reginei insesi. Ma-ntorc. Reverenta mentala: “Maiestate!…” Zile cand iti rasar in drum strabunii, fara sa-ti fi dat intalnire cu ei. Apoi, m-atrag din sala-n sala pleiade de tineri atleti, Zeusi, Apolo, menade, Dionisusi, satiri, Narcisi, Asclepiosi, flash de Histria, Hermesi, Herculesi. Ariadna pravalita in somn languros. Imensa. Copie romana dupa Afrodita din Cnidus. Perfecta. Perfecta, perfecta. Narcis. Desavarsit. “Efebul” cu torso mladios. Marmura, fluid al senzualitatii. Din sala-n sala, sunt intr-un labirint. Ma las in voie. Plutind in deriva, hazardul ma duce unde aveam de-ajuns. Tintoretto, nu s-ar crede, un strengar erotic. Finetea lui Titian. Pohta lui Rubens. Robustetea avangardista a lui El Greco. Goya, intai ipocrit, apoi schizofrenic, intre portretele oficiale si “picturile negre.” Velázquez – stil, pur-sange. Austeritatea flamanzilor medievali, cu marea exceptie: Bosch, “Gradina placerilor”, delirata dupa pranzul de mancarica de mushrooms. Magic mushrooms. Altfel nu.se.poa.te. La final, prima sala: maestrul Poussin, superbul condur cu pompon academic.
Dupa trei ore, evadasem. Inapoi la Plaza de la Lealtad, dreapta pe Antonio Maura, depresurizare in El Retiro… Paseo de la Argentina, Elesteul, grupuri de liceeni francezi, dreapta pe Paseo de la Republica de Cuba, menuetul arhitectural al lui Palacio de Cristal, ca un basm intrezarit printre copaci, alt grup de liceeni francezi, inapoi pe Cuba, Glorieta del Angel Caído, un bistrouas deschis, flash de Montjuïc, Barcelona, foame, “Siéntate aquí en el sol,” zise milostiv patronul, o bere mica si-un cinstit bocadillo con tortilla de patatas, Paseo de Uruguay, adio Retiro, si-apai: Calle de Atocha, de San Eugenio, de Zurita, de la Fé, Plaza de Lavapiés, in sus pe Mesón de Paredes, hazardul iar disparuse, Silvia Cuevas tot nu aparea, cafea cu lapte in Plaza Tirso de Molina, la stanga pe Colegiada, la stanga pe Toledo, vreo 2 kilometri, pana la Puente de Toledo, un rau Manzanares sleit de nesatula metropola, un graffiti din care reiese ca “Christos era frumos, asta era problema,” inapoi pe Toledo 2 kilometri, oblic prin Plaza Mayor, in sus, tot in sus, pana acasa. Fumez, plec iar. Inainte pe Hortaleza, la dreapta pe Gravina, Plaza de Chueca rainbow flags, targusor de artizanale, flash de Amsterdam, Calle de Pelayo, Fernando VI, sediul autorilor si editorilor, un stil gaudian albinos, stanga pe Sagasta, Carranza, Alberto Aguilera, vechiul barrio del Conde Duque, aparent mister al Madridului central, Calle de la Princesa, Gran Vía, Plaza de España, turisti americani pozand langa sarmanul Sancho si delirantul de Quijote, Gran Vía, edificii strivitoare cu statui in varf, statement-uri arhitectonice franquiste, maretie, rectitudine, Gran Vía, multimi iesite de la serviciu, Gran Vía, trafic sufocat, turisti japonezi cu masti pe fata, figuri cunoscute in treacat, de prin muzee, ciripeli de liceeni francezi si spanioli, si-atunci am stiut ca imi fusese de-ajuns. Si ca-mi lipsea tihna senioriala a Segoviei…
La revedere, deci, Madrid. O ultima coborare spre Puerta del Sol, cand din treacat aud ca-s romance toate prostituatele de pe langa sex shops pe care le banuisem a fi romance, “ya no es pecado” – es trabajo!, o ultima tigara in Plaza Mayor. Inapoi acasa, imi fac bagajul, beau bere, fumez, ma uit la TV, ma culc.
Zorii la Barajas, soferul roman din Husi, agreabil, cu “s’ spaniolesc, deja, dar cu neostoit dor de gratar (“astia n-au asa, padure, unde sa te duci la gratar”), coada de pasageri romani (parinti si bunici de lucratori romani madrileni) care se formeaza spontan disciplinat la poarta de imbarcare (ce alta dovada ma buna ca, daca esti respectat, respecti?), timpul de gratie prin nori, la Otopeni caldicei c-am ajuns… acasa, 783 vine imediat, schimb cordial de replici intre doua doamne, una are o rabdare incomensurabila cu cealalta, asa incat, dupa rascolirile noroioase de pe marginea strazilor, la prima vedere as zice doar ca sunt intr-o Spanie mai rurala.
Sunt iar in Bucuresti. La mine acasa. Mi-am lasat apa minerala acolo, iar aici mi s-a terminat. As putea sa intind mana s-o iau. Dupa mine, e-n camera cealalta. In asta se pare ca sunt eu…
→ 5 Commentaires Catégories : romana
merci, bashung!et chapeau!…
mars 22, 2009 · Laisser un commentaire
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized
leno
mars 22, 2009 · Laisser un commentaire



Möchte wieder in die Gegend,
Wo ich einst so selig war,
Wo ich lebte, wo ich träumte
Meiner Jugend schönstes Jahr!
– Nikolaus Lenau
→ Leave a CommentCatégories : Uncategorized

